Incizie si relactare

Public mai jos scrisoarea impresionanta primita de la didinuska, fara alte comentarii (deocamdata).

despre incizie şi relactare

mi-am dorit întotdeauna un copil. poate nu cu aceeaşi intensitate tot timpul. dorinţa s-a împlinit. mi-am imaginat că totul va fi roz. cum se întâmplă în filmele siropoase de la tv. nu numai ca nu am ştiut să “mă pregătesc” în niciun fel, dar am făcut totul de-a-ndoaselea. şi în prezent suport consecinţele. lanţul greşelilor din timpul sarcinii acumulat zale şi după naştere.

am sărbătorit prima lună a omuleţului pe patul spitalului cu sânul bandajat.
incizie. ablactare. braţele s-au legănat singure. durerea fizică şi neputinţa de a-i da cezarului ce-i al cezarului m-au transformat în neom. mi-am înghiţit lacrimile şi mi-am spus că se poate şi cu lapte praf. şi da, se poate, dacă vrei să vezi copilul dospindu-se într-o gogoaşă: care-i înghite trăsăturile fireşti, care-i răpeşte până şi mirosul suav de prunc. împinsă de la spate, am aflat despre relactare. tot citind despre, relactarea a devenit o provocare. ce aş fi avut de pierdut? în cel mai rău caz încă o incizie. ce aş fi avut de câştigat? sănătatea copilului. şi nu, nu există punere în balanţă pentru astfel de situaţii. cu toata astea, ultimul cuvânt a întârziat. frica de un nou eşec îmi paraliza gândurile şi simţurile. temeri fondate la o analiză superficială. simple scuze în fapt. aveam să aflu că cine relactează, nu are absolut nimic de pierdut. are numai de câştigat, indiferent de rezultat.

cum am ajuns la incizie / spune-mi cum te numeşti şi-ţi spun cine eşti

dintr-un început am ales greşit spitalul în care urma să nasc. elias. nou-născuţii nu stau în cameră cu mama. sunt ţinuţi în secţia de neonatologie şi hrăniţi cu biberonul cu lapte praf. nici vorbă, nici urmă de seringă sau de alte instrumente substitut pentru biberon. accesul la propriul copil se face fix din 3 în 3 ore, nici mai devreme, nici mai târziu.

cadrele medicale de acolo sunt ca nişte fantome. nu vorbesc, nu zâmbesc, nu te învaţă nimic. îţi trântesc copilul în braţe şi te trimit în camera de alăptat, dacă te ţii pe picioare – o cameră aflată într-un alt sector, unde, de obicei, nu se află niciun îndrumător. de cele mai multe ori eram lăsate singure acolo. câteodată apărea câte o figură neprietenoasă să ne anunţe că s-a terminat tura de alăptat, să ducem copiii să aibă timp să le dea să mănânce cum trebuie, că noi oricum nu avem lapte. în caz că nu te ţii pe picioare, acceptă să rămâi acolo. ceea ce înseamnă că trebuie să te bage în seamă. aşa că îşi iau rolul în serios, vin şi te strâng de 2 ori de sân, după care te anunţă victorioase: tu n-ai lapte, tu n-ai sfârcuri, tu ai sânul prea plin şi n-are cum s-apuce. apoi se îndepărtează sfidător, mândre de ele înseşi că au un ochi atât de bine format şi-ţi pot spune din prima ce problema ai. pentru că, în mod cert, ai o problemă. numai că eşti pe cont propriu. nu aştepta să vină cineva să te ajute. nu acolo.

am ieşit din spital înarmată cu mamelon de silicon. conform sfaturilor primite, nu aveam mamelonul format. l-am folosit de câteva ori, apoi l-am abandonat. am văzut că am lapte, aşa că mă mulgeam zilnic cu o pompă manuală. omuleţul nu a putut să sugă direct de la sân, i-am dat lapte cu biberonul. eram fericită că mănâncă lapte de la mine, restul nu mai conta. din când în când îl mai puneam la sân. toate încercările sfârşeau cu plânsete.

într-o dimineaţă m-am trezit cu dureri puternice şi pete roşii la un sân. furia laptelui. a degenerat într-o mastită plimbăreaţă. de la sânul stâng a trecut la dreptul, s-a remutat la stângul, şi-a amintit de dreptul. după tot acest eeny, meeny, miny, moe s-a cuibărit la stângul şi nu s-a mai lăsat dusă decât printr-o incizie.

ce n-am facut / din ce unghi să te holbezi mai bine la drobul de sare

nu am pus copilul la sân. “cea mai eficientă pompă”. de la pompa manuală aveam mameloane bine formate. pe ultima sută de metri, am insistat cu ataşarea la sân şi omuleţul a reuşit să salveze sânul drept. celălalt era deja în picaj continuu, de consistenţa unei pietre.

cea de-a doua mare greşeală a fost că am crezut orbeşte în pompa manuală. oricât ar fi de performantă, fie că este manuală sau electrică, nu cred că există vreo pompă care să scoată şi “ultima picătură de lapte”, cum face copilul. mâna mai reuşeşte lucrul ăsta. mâna simte, degetele ştiu cum să apese eficient şi unde să insiste. mâna nu agresează şi nu traumatizează. în ciuda febrei, a frisoanelor, a somnolenţei, a săgeţilor de durere care străpungeau fără milă sânii, scoteam cantităţi impresionante de lapte cu ajutorul pompei manuale. tardiv, am încercat fără succes să mă mulg manual. durerile erau atât de puternice încât numărul lacrimilor erau mai multe faţă de picăturile de lapte strânse.

în rest, am urmat conştiincios toate sfaturile şi nici până în ziua de azi nu ştiu dacă am accelerat sau încetinit drumul către abcesul mamar: comprese fierbinţi, comprese reci, comprese cu foi de varză, cu tărâte, gheaţă, unguent cu propolis, cu gălbenele.

incizia / după faptă şi răsplată

am amânat cât am putut de mult incizia. m-am internat cu febră 39,9, 19.000 de leucocite, nodul cât pruna format în interiorul subraţului, dureri puternice extinse de- a lungul întregii mâini stângi. din sânul stâng, tare ca piatra, ieşeau numai picături de puroi. în ziua următoare, când leucocitele au ajuns la 22.000 m-au chemat să mă examineze (cel puţin aşa ştiam eu) şi m-au incizat. odata cu incizia am primit bonus ablactarea.

ce presupune o incizie / inchiziţia timpurilor moderne

xilina, anestezic local, folosit şi în stomatologie se injectează în sân. se alege locul inciziei, se taie şi se scoate puroiul. prin presarea sânului şi, dacă este nevoie, cu ajutorul unui deget introdus in interior. “gaura” rămasă se umple cu o meşă (o bucată lungă de tifon).

până la vindecarea sânului, pansamentul se schimba zilnic, meşa veche fiind înlocuită cu una nouă. pe viu. fără anestezic. noroc că nu e diferenţă mare între a fi folosit anestezicul sau nu. odată ce ai simţit un deget plimbându-se circular în interiorul sânului, schimbarea unui pansament ţi se pare “o copilărie”.

sânul este unul dintre cele mai sensibile organe ale trupului. doare, dacă din greşeală te loveşti sau dacă se întâmplă să te muşte copilul în timpul suptului. când ai o gaură în sân, durerile sunt atroce. orice ai face, în orice poziţie ai sta. când mănânci, când vorbeşti, când închizi ochii şi vrei să dormi, când respiri.

din culisele spitalizării / na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o

printre medicamentele luate acolo, în plină ablactare, s-a numărat şi metoclopramidul.

recent am aflat că această pastilă produce printre altele şi hiperprolactinemie. am încetat să mă mir de ce a fost nevoie să iau 10 pastile de bromcriptina (doză maxim admisă) şi 4 tablete de dostinex (2 maxim admise) pentru întreruperea lactaţiei. un cocktail exploziv de efecte adverse.

cum să ratezi a doua şansă / crezi că mi-e frica? uite cum fug…

înainte să iau ultima doză de dostinex, am întâlnit un medic (cu multă experienţă în alăptare şi creşterea copiilor) care m-a sfătuit să renunţ la pastilă şi să încep să alăptez din nou. mi-a fost frică, teribil de frică. încâ îmi ieşea tifonul din sân şi durerile persistau aproape la fiecare mişcare.

am fost în stare numai să amân înghiţirea dostinexului cu o singură zi. zi în care am fost fericită şi nefericită pentru sânii care se umpleau cu lapte. când m-am dus la pansat, medicii m-au ameninţat că vor redeschide incizia. după numai o zi de consumat multe lichide, sânul avea o consistenţă tare, durea îngrozitor şi când mă mulgeam nu ieşeau decât câteva picături. în schimb, pansamentul din interiorul sânului, mustea de lapte. nu am avut tăria să continuu.

din nou acasă / dupa atâta frig şi ceaţă, iar s-arată soarele

din prima zi în care m-am reîntors acasă am început să caut mămici donatoare de lapte. nu numai că am găsit, dar am descoperit şi mame dispuse să-l alăpteze pe omuleţ. prima dată când s-a întâmplat m-am simţit cea mai neputincioasă mamă din lume, darexaltam în sinea mea pentru fiecare picătură de lapte suptă lacom de copil. pentru asemenea gesturi de dăruire nu există echivalent. adesea m-am întrebat dacă aş fi capabilă să răspund în acelaşi fel. cu toată sinceritatea şi ruşinea, trebuie să recunosc că nu ştiu ce aş face.

am crezut că mă pot revanşa altfel faţă de copil. m-am înşelat. mă minţeam pe mine, îl minţeam pe el de fiecare dată când recurgeam la suzetă, când foloseam biberonul, chiar şi atunci când mă bucuram că poate sta la sânul altcuiva.

nu ştiam nimic despre relactare. auzisem de cazuri în care femei care adoptaseră copii reuşiseră să aibă lapte, dar mintea refuza să facă orice conexiune. am avut norocul să o cunosc pe Roxana care nu numai că ştia multe despre relactare, dar a fost convinsă de la bun început că o pot face. s-a ţinut de capul meu (şi bine a făcut), mi-a trimis linkuri să citesc, a postat pe blogul ei toate informaţiile necesare. şi uite aşa, împinsă de la spate, am început să citesc şi să caut cât mai multe date despre relactare. tot căutând, am dat peste Sorana, mama care a relactat şi a alăptat copilul exclusiv cu lapte matern până la 2 ani. mi-a povestit experienţa ei şi m-a ajutat pas cu pas să relactez.

cum am relactat / odă sns-ului

fiecare relactare porneşte de la un numitor comun: dorinţa de a alăpta copilul. apoi, de la caz la caz, se ramifică pe mai multe trepte: motivele care au condus la ablactare, perioada în care nu s-a alăptat, vârsta copilului, sprijinul celor din jur şi, esenţial, comunicarea dintre mamă si copil.

înarmată cu un sns, o pompă manuală, multă răbdare mi-am luat inima în dinţi şi-am purces pe lungul drum al relactării. sns-ul (sistem suplimentar de nutriţie) sau cea de- a treia tâţă, cum l-am denumit, este un dispozitiv deştept gândit, care ajută deopotriva la hrănirea copilului şi la stimularea sânului. este un sistem care se pune la gât, format dintr-un tub în care se pune laptele şi 2 fire. acestea se ataşează pe sâni astfel încât copilul prinde în acelaşi timp şi sânul şi firul prin care curge laptele. poate să sune puţin sf, însă cât timp sugarul îl acceptă, face minuni. surprinzător sau nu, omuleţul s-a împăcat excelent cu el în ciuda faptului că a fost hrănit cu biberonul şi a plescăit ceva timp la suzeta. din clipa în care am început să-l folosesc, biberonul a fost exclus.

în privinţa suzetei nu m-am gândit să iau măsuri la fel de drastice. în mod firesc, pe parcursul relactării, în timpul (re)împrietenirii cu sânul, copilul a renunţat de bună voie şi nesilit de nimeni la suzetă. am spus reîmprietenirea cu sânul, nu cu sânii, pentru că omuleţul a acceptat foarte rar să sugă cu ajutorul sns-ului de la sânul incizat. cu timpul, sns-ul şi pompa electrică au devenit prelungirile mele. pe oriunde m-aş fi dus, sns-ul era la îndemână în caz că ar fi fost nevoie. şi a fost şi nu m-am sfiit de nimeni să-l scot şi să-l pun la gât.

în paralel cu sns-ul, am început stimularea sânului prin muls. în teorie, pentru restabilirea lactaţiei, fiecare sân trebuie stimulat de cel puţin 10 ori pe zi, câte 10-15 minute. temperată de Sorana, am avut între 6 şi 10 stimulări pe zi, punând la socoteală şi mesele cu sns-ul. ceea ce pare a fi o bagatelă (ce poate fi atât de complicat să te mulgi?!), cere de fapt multă voinţă şi răbdare, mai ales “când mulgi în gol” şi vezi că oricât de mult te-ai chinui nu iese nici o picătura de lapte. iar eu m-am numărat printre norocoase: încă din prima zi am avut câte o picătură de colostru la fiecare sân (din capitolul ce minuni poate face corpul uman: când relactezi, sânii secreta din nou colostru). abia dupa trei săptămâni am început să strâng câte 10 ml de lapte pe zi. din acel moment, parcă aş fi trecut peste o barieră deoarece laptele a început să vina din ce în ce mai mult.

cea mai delicată parte din perioada relactării a fost acceptarea sânului incizat. de la bun început am ştiut că pornesc cu o bilă neagră şi nicio bilă albă. oricât de mult am încercat să scap de favoritisme şi tratamente preferenţiale vis a vis de sâni, nu am reuşit. am trecut prin toată gama emoţională pentru acest sân: de la furie şi ură, la prietenie şi înţelegere. m-am purtat cu el de parcă ar fi fost un copil bolnav: în loc să-l scot afară în razele soarelui, l-am ţinut în casă cu ferestrele bine închise, acoperite de storuri. d-abia mă atingeam de el, îl puneam cu grijă la pompa electrică, îl compătimeam în oglindă, îl palpam cu tandreţe şi îngrijorare de teamă să nu descopăr vreun punct tare. la un moment dat s-a întâmplat. ce anume şi când exact nu ştiu. cert este că am început să-l mulg fără milă, fără teamă şi să încep să consider că am doi sâni punct nu doi sâni dintre care unul incizat. şi-am încălecat pe-o şa şi am ajuns să scot lapte şi de la sânu’nebunu’, cu toate că, în prezent, numai un sfert din sân e “funcţional”.

când relactezi, orice eveniment/lucru, fie bun sau rău, capătă proporţii exagerate. ştii de la bun început că trebuie să ai răbdare, atât cu tine, cât şi cu cel mic. rezultatele nu vor întârzia să apară, cât timp ai un ritm şi eşti conştientă că nu ai cum să sari nici din prima, nici din a doua mai multe trepte deodată. lucrurile se fac încet, pas cu pas, nimic spectaculos nu se întâmplă peste noapte. cu toate astea, apar inevitabil şi momentele în care îţi pierzi răbdarea şi te simţi incapabilă că nu poţi face mai mult, mai bine, mai repede, mai altfel.

în prezent, omuleţul are la discreţie sânul drept şi lapte muls majoritar din sânul stâng de unde nu suge. ştiu că părerile sunt împărţite în privinţa mulsului: unii susţin că în timp conduce la scăderea cantităţii de lapte, alţii consideră că prin golire, sânul e stimulat să producă aceeaşi cantitate de lapte. chiar dacă “oficial” am terminat perioada de relactare, am acelaşi program de muls. o dată pe zi, de obicei noaptea, după ce adoarme omuleţul, îmi fac timp să mă mulg manual. în rest folosesc numai o pompă electrică Medela: de minim 3 ori pe zi şi dacă am timp chiar de 4 – 5 ori. de la 110-130 de ml/zi la sfârşit de octombrie, acum scot cam 200-250 de ml/zi. secretul este că sunt mult mai relaxată. nu mai stau să fac calcule cât lapte adun şi cum să-l împart. atât cât reuşesc să scot e binevenit.

contabiliceşte / 1+1=1

pe 19 iulie mi s-a făcut incizia. la 1 august am terminat medicamentaţia pentru ablactare. de pe 5 august nu am mai avut lapte.

pe 8 septembrie, prima zi de relactare au reapărut primele picături de colostru. pe 28 septembrie scoteam câte 10 ml de lapte pe zi.

pe 12 noiembrie, dupa 64 de zile de relactare, am alăptat exclusiv. dupa 3 zile în care m-am încăpăţânat să-i dau omuleţului numai lapte de la mine, mi-am dat seama că încă nu am suficient lapte, aşa că în funcţie de zile suplimentez cu o masă sau două de lapte praf. poate că am căzut în păcatul mamei care crede că nu are suficient lapte şi dă completare. poate că într-adevăr, sânul nu poate face mai mult decât face deja. poate că repetiţiile de mai sus sunt obositoare. important este că mă simt în rândul lumii de când mă trezesc noaptea de câte trei sau patru ori să-i dau copilului ţâţă. e copleşitor de minunat.

un infinit de mulţumiri / ce bine că sunteţi

partea cea mai grea fără de care poate că ar fi lipsit cele mai importante fragmente din această înşiruire de evenimente. e dificil să pui un mulţumesc în scris. se adună multe cuvinte sau parcă sunt prea puţine. se îmbârligă între ele şi-şi pierd sensul. din vorbă-n vorbă, dintr-un parc într-altul, de la o întâlnire la alta, am ajuns să cunosc familii minunate şi copii alăptaţi uimitor de frumoşi şi de luminoşi. nu există mulţumiri mai speciale, mai duioase, mai drepte sau strâmbe, mai directe sau subtile. toată lumea m- a ajutat şi m-a încurajat. fiecare m-a sprijinit în felul său unic asfel încât lucrurile s-au înlănţuit, au prins coerenţă şi aderenţă şi m-au adus unde sunt. într-un puzzle e suficient să lipsească un singur cartonaş şi totul se dă peste cap. aşa simt şi eu. o vorbă bună, o încurajare, un zâmbet, o sticluţă cu lapte matern, omuleţul pus la sân sunt echivalentele cartonaşelor pentru puzzle. altfel spus, am avut spatele acoperit. vă mulţumesc!

Adriana a fost una dintre mămicile care l-au alăptat pe omuleţ. mulţumită întâlnirilor din parc cu ea, Tudor, un băieţel minunat şi Răzvan am reuşit să-mi ordonez programul de dupa incizie şi să încep să-l scot zilnic afară.

Alexandra mi-a spus de o alternativă pentru laptele praf: lapte făcut în casă. mi-a trimis multe linkuri unde am găsit diferite ingrediente şi modalităţi de prepare. nu ştiu cum este pentru că nu am încercat. este bine de ştiut că în loc de formula la cutie există formula homemade.

Amalia Supuran, a aflat de la Sorana prin ce trec şi s-a oferit să-mi trimită de la BaiaMare, o cantitate mare de lapte congelat. după căutări amănunţite şi multe mailuri schimbate în privinţa transportului optim, am primit lăpticul.

Aniela l-a alăptat de nenumărate ori pe omuleţ direct la noi acasă, în parc, la întâlnirile grupului de sprijin. când nu avea timp de alăptat, mă trezeam cu ea în faţa uşii cu lăptic proaspăt muls numai bun de mâncat. ea a fost prima mama care l-a pus pe omuleţ la sân. Aniela şi Adriana, mămicile care l-au alăptat, l-au ajutat să nu uite gustul laptelui direct de la “sursă”, confortul şi căldura pe care le putea găsi într-un singur loc. acel loc. minunata ţâţă. astfel, omuleţul a fost cooperant şi răbdător cu o ţâţă goală şi un sns plin de-a lungul relactării.

Cristina, chiar dacă nu se mai mulsese niciodată, a făcut-o pentru omuleţ. a făcut rost de pompă, a citit despre mulsul manual şi m-a sunat să-şi ceară scuze că nu a reuşit să strângă decât 60 de ml de lăptic – o masă consistentă pentru mâncăcios. cum să nu rămâi înmărmurit faţă de atâta bunătate şi daruire?! de altfel, Cristina chiar a fost în pericolul unei mastite hrăpăreţe, care, nepoftită de nimeni, a apărut cu întreaga-i suită: nodul, febră, frisoane, stare generală de rău. tratată cum trebuie de la bun început, mastita a dispărut. mie mi-a stat inima în loc şi am reuşit cu greu să o conving să nu mai continue cu mulsul pentru omuleţ.

în mai puţin de o oră de la postarea anunţului pe blogul Roxanei pentru lapte donat, Ramona a fost prima mamă care m-a sunat şi a spus că mă ajută. de asemenea, ea a fost prima care s-a oferit să-l pună pe omuleţ la sân. fiind întâia dată cand mi se oferea aşa ceva şi ştiind că Anda s-ar putea să fie geloasă şi să facă urât, m-am blocat şi am refuzat. n-am uitat însă şi nici nu voi uita. Ramona s-a ascuns de fetiţă să se poată mulge şi practic a relactat la sânul pe care Anda îl refuza. în toată perioada post- inciziei şi a relactării, ea a fost în permanenţă alături de mine şi “de fratele de lapte al Andei”: mi-a dat în mod constant laptic (chiar şi după ce a reînceput serviciul); mi-a respectat deciziile silenţioase sau logoreice, chiar daca nu erau cele mai bune; a avut răbdare să asculte aceleaşi lucruri pe care rămăsesem blocată; m-a sprijinit pe finishul relactării când o asaltam cu mailuri lungi şi tensionate. pe lângă toate astea, nu ştiu cum funcţionează legile sorţii, dar de fiecare dată când am fost în impas, am ajuns pe blogul de suflet (cum îmi place să numesc blogul Ramonei) şi, citindu-l, am găsit forţa să merg mai departe.

pe blogul Roxanei, am cerut ajutorul celorlalte mămici pentru prima data. Roxana a postat în repetate rânduri anunţul pentru donarea de lapte matern; a rugat mămicile de la grupul de sprijin să mă ajute; le-a mulţumit “donatoarelor” în numele meu (când eu eram prea prinsă în alte lucruri); mi-a citit şi mi-a răspus mailurilor melodramatice; mi- a arătat în permanenţă alte puncte de vedere; mi-a spus de relactare în cel mai elegant mod cu putinţă; a lăsat alte lucruri deoparte şi a stat să traducă o serie întreagă de articole pe tema relactării; şi-a dat seama când am nevoie de ajutor, înainte să o cer; mi-a răspuns tuturor întrebărilor pe care le aveam; mi-a calmat angoasele în cuvinte puţine, dar concise, ca un oriental.

altfel te apuci de relactare când cunoşti o mamă care a reuşit să facă lucrul ăsta. când te şi ajută, lucrurile sunt făcute pe jumătate. de la Sorana am luat sns-ul şi o pompă electrica Medela care m-a ajutat şi mă ajută în continuare enorm (pompa manuală Avent a fost bună, dar nu suficient pentru a face faţă furiei laptelui, pompa electrică Primii paşi nu a făcut decât să-mi rănească sânii). Sorana mi-a arătat cum să folosesc sns-ul şi alături de ea, am văzut primele picături de colostru, în prima zi a relactării; a avut răbdare să citească mailurile încifrate în mililitri, sns-uri, mulsuri şi mese; nu s-a dat niciodată exemplu, ci mi-a reamintit în permanenţă că fiecare relactare este unică; a găsit mămici donatoare (Amalia, Florentina, Lolita şi cumnata ei al cărei nume îmi scapă acum); m-a tras subtil de mâneca atunci când a fost cazul să pun punct relactării.

iniţial, mai multe mămici s-au oferit să mă ajute cu lapte, dar din diferite motive nu am mai reuşit să ne vedem: Corina, mama Mariei; Raluca, mama Nataliei; Maria Mirabela. de obicei listele cu mulţumiri omit inevitabil pe cineva, aşa cum până şi în erate apar greşeli. îmi doresc să nu o fi făcut. dacă s-a întâmplat, rog iertare.