Ce NU am facut, de merge copilul la 10 luni

Acest articol este scris de Baloo – tatal urs. Cu ocazia asta isi face debutul oficial pe blog. De fapt el a fost si pana acum prezent “in umbra” – nu a trecut nici o idee fara aprobarea “ochiului sau critic”.

In ciuda tuturor aparentelor scopul articolului nu este sa trambiteze “ce bebe tare am eu, uite merge la X luni”. Sunt convins ca exista destui copilasi care au mers si mai devreme (si chiar daca au fost crescuti altfel decat “predic” eu aici). Fiecare copil e diferit si evolueaza diferit. Asa ca nu va lasati “stresati” de prieteni, vecini sau de bloguri ca acesta :), nu este nici o competitie. Pana la urma fiecare copil va merge si cel mai bine este sa o faca in ritm propriu.

Scopul este sa reliefez niste principii dupa care noi ne ghidam si credem ca sunt benefice dezvoltarii fizice si psihice a copilului. De fapt cele mai multe din aceste principii aduc beneficii generale, si nu sunt musai legate de mers.

In casa sta desculta – adica NU poarta botosei sau ciorapi

Chiar si afara in curte sta desculta atunci cand este suficient de cald. Iar daca e ceva mai rece folosim incaltari cu talpa moale pentru o dezvoltare cat mai buna si naturala a piciorului.

Pielea are aderenta cea mai buna pe gresie, parchet, covoare si ce o mai fi in casa. De asemenea pe majortatea suprafetelor de afara. Copilul stie ca se poate baza pe piciorusele lui si ca nu va aluneca si atunci are mai mult curaj de a incerca mersul. Ciorapeii sau incaltarile nu ii ofera aceeasi siguranta (chiar daca sunt din materiale speciale) si atunci bebelusul poate capata o teama de a incerca pe cont propriu, peste care va trece pana la urma, bineinteles, insa va dura mai mult. Eu ma gandesc, cum ar fi sa merg cu rolele prin casa? (stiu e un pic exagerata analogia insa subliniaza clar ideea).

Insa cel mai important este ca piciorul si intreg corpul se dezvolta asa cum a fost “proiectat de natura”. Incaltarile afecteaza in mod negativ acest proces si cercetarile au aratat acest lucru. De altfel asta e motivul pentru care noi o tinem pe Ra desculta cat mai mult posibil, si NU pentru a merge mai repede. Beneficiile sunt mult mai mari si pe termen mai lung.

Aoleu, dar nu raceste? Nu, chiar nu. Am avut 20-21 de grade in casa toata iarna, Ra a stat desculta cea mai mare parte a timpului si e bine mersi. Conform predictiilor bunicilor, rudelor, vecinilor ar fi trebuit sa petrecem jumate din timp in spital si cealalta indopand-o cu medicamente acasa. Cand colo, sa vezi minunea minunilor, nu a avut febra, nu a tusit toata iarna, nici macar nu a avut rosu in gat. OK, asta e un subiect foarte lung si “sensibil”, in care nu vreau sa intru acum. O sa mentionez doar doua idei:

1. In alte tari (precum Germania – ca sa iau una cu o clima foarte asemanatoare cu a noastra) sunt milioane de copii sanatosi si frumosi crescuti in felul asta.

2. Majoritatea cartilor despre cresterea copiilor spun urmatoarele lucruri:

– bebelusul se simte cel mai bine la temperaturi in jur de 20 de grade (si asta inseamna 19-21, nu 28-29)

– cel mai bine pentru dezvoltarea sa este ca bebelusul sa stea descult prin casa

– este normal ca extremitatile bebelusului sa fie mai reci

Unde scrie? Spre exemplu in celebra carte Dr. Spock – Ingrjirea sugarului si a copilului, “biblia” parintilor din America si destul de populara si la noi (verificati pasajul “Incaltamintea: cand si care” pg. 115 din editia a 8-a aparuta in romana la editura All in 2008).  Iar cartea asta nu are nici o legatura cu natural parenting, atachment parenting sau alte chestii considerate poate “exotice”. Nu, este o carte acceptata pe scara larga, care se suprapune in mare masura pe mentalitatea “curenta” de a creste copii. Insa in Romania avem tendinta sa ignoram acele pasaje, pentru ca in mentalul nostru colectiv bebelusii trebuie sa fie mega-inhaimurati.

Am lasat-o sa exploreze cat mai liber

Ra nu a trebuit sa stea “cuminte” in tarc, in patut etc. Am securizat casa si am lasat-o sa exploreze in voie (cu un ochi vigilent pe ea). Si atunci copilul face milioane de exercitii fizice tot incercand sa descopere lumea, sa ajunga in diverse locuri.

Nu am plimbat-o (prea mult) in picioare tinand-o de manute

Trebuie sa recunosc ca nu am facut chestia asta “constient”. Copilul a cam refuzat genul asta de ajutor si noi nu am insistat. Are tendinta sa il accepte numai daca suntem cu oameni “straini”, banuiesc ca e mai mult o forma de a se simti in siguranta. Insa cand e in mediu familiar prefera in general sa o ia pe cont propriu. Daca vrea mai repede se duce ducea de-a busilea :).

Ar fi absurd sa nu ajutam bebelusul deloc, ar fi contra naturii noastre. Cred ca cel mai bine este sa o facem cu masura la capitolul asta. Voi ce credeti in privinta asta?

De obicei incepi sa il ajuti atunci cand se ridica oarecum in picioare. Ii dai mainile si el poate merge. Bebe e bineinteles foarte incantat si mai cere. El ar vrea si pe cont propriu dar poate nu are destul curaj. Daca nu este ajutat de fiecare data, atunci pana la urma isi va lua inima in dinti sa incerce singur, caci tentatia e atat de mare. Si nu am vazut in viata mea ceva mai tenace decat un bebelus care vrea sa faca ceva.

Si ma mai gandesc la un aspect: sa presupunem ca incerc sa invat sa merg cu rolele. Ce sanse am sa invat mai repede si mai “corect”? Daca ma chinui pe cont propriu si imi pot folosi mainile pentru echilibru, sau daca cineva ma tine cu mainele in sus si nu ma lasa sa cad? 🙂

Nu am folosit premergator

Adica un dispozitiv din acela in care pui copilul si nu are cum sa pice orice ar face si “zboara” prin casa dand din varful picioarelor sub privirile mandre ale parinitilor pleznind de bucurie ca odrasla “merge” precoce: “uite, nici nu merge de-a busilea, e direct in picioare. Si nici nu se loveste.” “Bravo. Ohoho, felicitari”, spun vecinii, marcandu-si mental sa cumpere si ei neaparat un premergator. Si mai trec cateva luni. Si copilul nu prea vrea sa se dea jos din aparatul minune. Cand se da, oboseste repede pentru ca s-a invatat lenes, muschii nu sunt exersati, merge pe varfuri, sta prost cu echilibrul. Are tendinta sa stea “in fata” si sa dea cu nasul de pamant pentru ca nu stie sa pice.

Intr-adevar va trece si peste astea si va ajunge sa mearga, insa nu atat de repede pe cat parea totul la inceput, ba din contra; in plus are sanse sa ramana si cu cateva “sechele” pe termen mai lung, cum ar fi o lipsa de incredere in fortele proprii.

De aceea orice doctor si orice carte spune ca premergatorul nu este bun pentru copii, ci din contra, mai mult ii face rau. In plus se intampla mai multe accidente grave decat in cazul celorlalti copii pur si simplu pentru ca in premergator sunt foarte rapizi si parintele nu are timp sa reactioneze chiar daca este pe langa el. Asadar si partea cu “e mai sigur” este o falsa impresie. Mai bine economism banii astia.

Am invatat-o cum sa treaca peste “obstacole”

Altfel spus nu i-am inspirat frica fata de anumite experiente, ci am invatat-o. Ca sa intelegeti ce vreau sa spun o sa iau un exemplu. Copilul e in pat si vrea sa se dea jos. Studiaza treaba pe marginea patului. Iata doua genuri posibile de reactii din partea parintilor.

1. “Nu, nu, nu, stai! Lasa ca te dau e jos ca e periculos. Tu esti prea mic.” In cazul fericit e spus pe un ton calm si prietenos. De multe ori avem tendinta sa ne speriam noi insine si sa ne repezim agitati la el sa il luam pe sus. Este oarecum normal, si noua ni se intampla uneori. In ambele cazuri insa bebelusul poate asocia datul jos din pat cu un mare pericol si se va stradui mai putin.

2. Alternativa este sa incercam sa il invatam cu calm ce sa faca. Concret, noi am ghidat-o pe Ra: sa se intoarca cu funduletul spre marginea patului, sa isi duca usor piciorul in jos si sa se lase pe burtica pana atinge pamantul. La inceput necesita mai mult ajutor insa cu fiecare incercare facea lucrurile din ce in ce mai independent. La fel am procedat cu coboratul scarilor.

Ceea ce nu inseamna ca dupa ce s-a dat singur plodul din pat de trei ori il lasam nesupravegheat. Stam in continuare aproape pe el sa putem interveni in caz de probleme. Ah, si inca ceva, nu “il punem” la exercitii “in mod regulat”. Nu, pur si simplu atunci cand se intampla sa fie in situatia “de a se da jos din pat” incercam sa il invatam.

Concluzii

Noi am observat urmatoarele etape (care bineinteles de multe ori se suprapun):

1. Merge de-a busilea

2. Se ridica in picioare sprijinandu-se de mobila.

3. Invata sa se lasa usor jos si sa se ridice.

4. Se desprinde de mobila si sta in picioare de unul singur. Nu face pasi, insa invata sa isi tina echilibrul. Sta pe toata talpa, nu doar pe varfuri. Ra statea destul de des asa si imi dau seama ca invata pur si simplu sa isi mentina echilibrul.

5. Dupa un timp capata curaj sa faca 2-3 pasi singur (si cade in fund plin de bucurie)

6. Face din ce in ce mai multi pasi, gata merge 🙂 Iar mersul este unul drept, calca cu tot piciorul, nu are tendinta sa pice in nas. De aici incolo totul evolueaza foarte repede.

Credem ca fiecare din etapele acestea sunt importante si fiecare are un rol ce nu trebuie ignorat in dezvoltarea lui. Bebelusul trebuie sa le experimenteze pe indelete.

Lasa-l cat mai mult sa se dezvolte singur, liber, firesc. Va face lucrurile mai repede sau mai incet, insa le va face “temeinic” pe cont propriu.

Rolul nostru nu este de a-i impune bariere, ci de a-l proteja de lucrurile cu adevarat grave. Asta inseamna sa stam in preama lui si sa fim acolo cand are nevoie, dar nu sa il “ajutam sa sara etape”. Ii cream doar conditiile sa descopere pe cont propriu. Sunt convins ca fiecare parinte face tot ce stie ca este mai bine pentru propriul copil. Din pacate in mentalitatea moderna avem tendinta sa ne supra-protejam odrasla si sa o “ajutam” cu tot felul de mijloace care ne dau falsa impresie de mai muta siguranta sau de “mai bine” pentru bebelus.

Asadar nu am facut nimic special legat de mers. Am lasat natura sa lucreze. Am lasat bebelusul sa se dezvolte cum este in “firea lucrurilor”.